Dezvoltare/Relatii Internationale,Prieteni & Invitati

Refugees, welcome (me)!

23 Sep , 2015  

Oana, prietenă cu Romina, mi-a trimis acest text pentru că a spus că nu mai rezistă cu atâta xenofobie în jurul ei. L-a scris repede pentru a se elibera.  L-am citit și am avut un melanj de sentimente: de bucurie, de ură, de luptă, de milă. L-am citit pe nerăsuflate, parcă eram acolo cu ea. La finalul textului ochii s-au umezit pentru o clipă și mărul lui Adam s-a mișcat puțin.

În 16 septembrie 2015 am fost, împreună cu 8 voluntari organizați pe Facebook, la Horgos, în Serbia, la granița cu Ungaria, unde se aflau după estimările presei vreo 3000 de refugiați. Am dus cu noi haine, încălțăminte și obiecte de igienă personală. Pe lângă astea am mai primit fructe și bani – cu banii am cumpărat din Serbia apă, pâine, biscuiți și conserve.

Scriu cum îmi vine, vorbesc pe degete. Nu e cronologic. Ce e mai jos e parte din curățenia mea personală. Trebuie să scriu ca să-mi limpezesc mintea (și sufletul) și să pot construi pe ceea ce rămâne. Orice interpretare e la liber. Măcar cu atâta se alege oricine citește.

Ajungem în Horgos la opt și un pic, ora Serbiei. Nouă și un pic, ora României. Deja s-a lăsat întunericul. Când intrăm în linie dreaptă spre granița închisă, șoseaua începe să fie populată și la un moment dat hotărâm să lăsăm mașinile și să mergem pe jos mai departe.

Înaintăm câteva zeci de metri și ajungem în zona în care de o parte și de alta a drumului sunt mai mulți oameni decât mașini. Stau în capul oaselor, culcați sau în picioare, pe cartoane sau pe pături sau pe pământul gol. Încep să transpir. Mi-am luat polarul pe mine dar afară sunt probabil peste 25 de grade. Și atunci mă izbește mirosul. De homeless. Peste tot. Zbang! Sunt totuși oameni fără adăpost, cum mă așteptam să miroasă? Nu mă așteptam să miroasă, până acum erau niște oameni virtuali, filmați, pozați, niște indivizi, niște „ei” și niște „ceilalți”. Zăresc niște femei cu copii într-o parte. Nu mă uit în ochii lor și nici ei nu se uită după mine. În altă parte plânge un copil. Mi se strânge stomacul, mă uit instinctiv să văd de ce plânge, nu-l găsesc cu privirea, între timp tace. Undeva în fața mea, părul Oanei miroase a spumă, ce bine! Mă uit la Romina și îi zic că nu știu ce să fac cu mâinile, zice că nici ea. Mă simt prost, să mă plimb pe acolo uitându-mă la oameni, de parcă aș fi la zoo. Dar nu pare să deranjeze pe nimeni, unii se opresc cu noi, Flavius scoate reportofonul și pune întrebări unei femei care vorbește destul de bine engleză dar nu pare să înțeleagă la fel de bine. În mijlocul drumului găsim urmele a ceea ce pare a fi unul sau mai multe cauciucuri arse; încă pute rău  de la ele. Pe jos e mizerie, hârtii, pungi, scutece, îmi amintește de Festivalul Saltimbancilor de demult. O femeie mătură cu ceva improvizat și se răstește la un tânăr ce stă pe bordură, probabil să se dea la o parte. Avem cu noi saci mari de gunoi și mănuși, special aduse pentru curățenie dar am pierdut lumina, am pierdut momentul. Nu se vede nici un coș de gunoi.

Găsim niște ONG-iști cu o rulotă și un pavilion de unde împart mâncare caldă. Avem niște haine, apă, pită, conserve, îi întrebăm, cum facem să le împărțim? Aaa, zic ei, o să fie buluc dacă le dați acum direct din mașină. Trageți microbuzul lângă rulota noastră, descărcăm la noi și apoi le dăm pe rând. Pare deștept planul, însă când tragem mașina se adună lume. Se văd prin geamuri pâine și biscuiți. ONG-iștii ne spun să nu deschidem acum ci după un sfert de oră, între timp mulțimea se împrăștie de lângă mașină.

Mai dăm o tură până la gard, ne mai oprim de vorbă cu oamenii, unii ne întreabă ce să facă, ce am face noi în locul lor. Unuia am apucat să-i zicem că poate merită să ia în considerare azilul în altă țară decât Germania dar apoi mă izbește un nou zbang. E foarte puțină informare și încă se mai speră să deschidă maghiarii granița. Nu au încredere în noua propunere de rută, prin Croația. Unii au auzit că sunt mine pe acolo și știu că există o hartă care circulă printre refugiați. Cu trasee de trecere prin Croația sau cu zonele minate, nu înțeleg prea bine. Dar după vreo două ore aflăm de la o voluntară croată că harta care circulă e depășită, între timp au fost inundații și nu-știu-ce. Nu avem răspunsuri pentru întrebările lor. Aflăm că la 10 km este o tabără unde lumea poate sta măcar peste noapte, unde nu trebuie să se înregistreze, este loc de dormit pentru 800-900 oameni dar nu prea pleacă oamenii încolo. Înainte să plecăm, alți voluntari ne spun să răspândim vorba că peste 20 minute vor veni două autocare cu care se organizează transport spre nu-știu-care localitate în Croația. În Croația sau la graniță cu Croația? “We don’t have that information.” Vor trebui să se înregistreze când ajung acolo? “We don’t have that information.” Punct în care îmi vine să le zic cu toată colegialitatea well then, fuck off, nici eu nu m-aș urca așa numai ca să mă car cu autocarul. Nu mă mir că un refugiat nu ar avea încredere într-un asemenea mesaj. (Urma să aflu că într-adevăr în ziua următoare au plecat totuși încolo)

Film realizat de Victor Dragoş

Nu știu cum e în zone de conflict dar pot să-mi imaginez cu ușurință că e multă confuzie și neclaritate  acolo.  Îmi amintesc de Sadoveanu și cum ne spuneau la școală că el scrie ca și cum știe toată situația obiectiv. Îl vreau acum pe Sadoveanu aici să-mi povestească ce se întâmplă și să-mi dea niște hint-uri despre ce urmează.

Neîncrederea e mare, și pe bună dreptate. Știrile despre ce granițe sunt deschise și ce țară îi mai vrea se schimbă de la o oră la alta și locul în care stau refugiații ăștia nu e primul loc în care se află știrile. Aici guvernează acum-ul. Acum prinzi o sticlă de apă. Peste juma’ de oră sau când ți-e sete din nou, nu se știe. Dar asta nu înseamnă că-ți faci stoc. Și nici că iei orice ți se întinde. Ce folos au pantofii 37 dacă tu porți 39? Sau invers. Că doar nu-ți bați capul să-i dai sau să-i vinzi după aceea. Când mi-a cerut femeia 39 era să-mi dau ochii peste cap. Mă uit la ea trăsnită. Apoi la mine la fel. Normal că vrea numărul ei. Bine, Oana, bravo, felicitări. Mergem înainte. Apoi cere pantofi bărbătești 43. Ok, găsesc o pereche de teniși albi. Nu vrea albi. Ochi peste cap – dar nici eu nu aș vrea teniși albi dacă s-ar găsi negri. Caut 43 negru. Ca la ruletă. Nu găsesc. Îi ia pe cei albi. De unde să știe ea că eu caut între doar 20 de perechi de încălțări? N-are de unde, cutiile cu pantofi sunt dincolo de foaia pavilionului, în întuneric. Un bărbat mă vede cu un braț de pantaloni pentru copii și îmi face semn “five”. Mă gândesc, pe bune, vrea 5 perechi de pantaloni? Fac semn cu mâna cam cât înălțimea unui copil de doi ani și îl întreb “for small children, yes?” și el face semn cam cât înălțimea unui copil de cinci ani și zice “five, yes”. Zbang! Bine, Oana, bravo, Oana.

Primesc cu Romina o cutie să împărțim la copii. Nu e iaurt, cum credeam, e jeleu, de la noii noștri colegi ONG-iști. Hai. Copiii de pe stradă deja cam dorm. Zice Romina, hai pe după gardul ăla. Vai de mine, zic, very funny Romina. Hai mă, zice, ce-ai! Hai, zic, și o las în față. Sunt ceva copilași treji, mamele lor ne cer apă. „Măia”. N-avem acum, “but we try”. Reușesc să duc la un grup de femei o sticlă de apă, se uită la mine ca la felul șapte. “Thank you, thank you.”

La un alt moment dat mă iau după Daniela, cu brațele pline de tampoane, scutece, șervețele umede, pe care patru bărbați o însoțesc înspre corturile lor din beznă. Mă uit în sus, iau aer în piept și mă duc după ei. Mergem grăbiți prin beznă, unul are o lumină de la telefon și noroc cu aia că reușesc să nu mă împiedic de cineva care doarme singur în mijlocul unui soi de platformă – sau o fi fost doar un loc mai drept. Alt zbang. Nu sunt numai familii. Cât de pustiu îți poate fi, să fii singur între 2-3000 mii de oameni? Las asta, țin pasul întins să nu mă pierd. Dăm rapid ce avem în brațe. Femei cu copii în brațe sau în corturi ne cer pături. N-avem acum la noi, mâine dimineață. Am ajuns aproape de Horgos 1, principalul punct de trecere a frontierei. Acolo e lumină și se aud ceva scandări care sună a mulți, mulți oameni dar nu agresiv. Totuși, mi se ridică părul pe mine și vreau să plecăm urgent de acolo. Zbang! Îmi era frică de oamenii ăștia și nu voiam să îmi recunosc asta. Probabil sunt într-una dintre cele mai sigure și mai supravegheate zone din Europa în momentul ăsta, nu mă va trage nimeni în tufă de mâna cu care îi întind o Eugenia. Pe bune acuma! Grăbindu-ne înapoi spre lumină îmi vine inima la loc.

O vreme stau degeaba, simțind cum îmi intră oboseala în oase, cum mă ustură pleoapele, cum aș face ceva să nu stau dar sunt cumva blocată, “numb”. Vreau să plec, să intru pe net, să share-uiesc linkuri pe FB, să fac chestii cu care sunt obișnuită și care mă fac să mă simt bine și să am o părere bună despre mine. Noblețea pe care vreau să o simt, nu o găsesc aici și acum.

Sunt martoră la un gest de mărinimie din partea unui bărbat care luase de la noi o sticlă de apă pentru el și apoi o dă unui copil pentru care nu am mai avut. Mă uit la el, îmi evită privirea. Mă uit în jos. Se întoarce și pleacă fără grabă.
Primesc zâmbete și ochi recunoscători de la copii, femei și bărbați, mai târziu mi-am dat seama că la mine nu se vedea nici un zâmbet. Cineva zice hai să facem poze de grup cu ONG-iștii care ne-au adoptat. Mă lipesc de marginea grupului, mă simt cam nasol și înainte să mă rup cineva face totuși vreo două poze. Nu știu de ce dar mă simt ca și cum mă pozez cu mortul. Cred că are legătură cu senzația dinainte de a ajunge, aceea de combinație între „merg la înmormântare” și „merg la prima întâlnire cu un tip sexi”. Undeva între „nu vreau să mă duc” și „abia aștept să ajung odată”.

Presa. Am impresia că mulți fac o pită scandaloasă din asta. Dar îi înțeleg, n-or fi venit aici ca să facă doar un alt reportaj al vieții lor. E un hot spot. Presa e prețioasă iar eu nu sunt obișnuită cu ea. Când se bulucește lumea la hainele noastre, imediat apare un cameraman și începe să filmeze. Impresia mea e că spera să fie vreun scandal. Altfel, sunt bucuroasă să văd reporteri și camere și aparate de fotografiat profesioniste. Eu nu fac nicio poză, nu am un aparat prea bun și nici destulă îndrăzneală.

Concluziile mele personale au de-a face cu cât de încărcată de stereotipuri și frici sunt. Apoi, mi-ar fi plăcut să-i pot duce cu mine pe cei mai fervenți dintre partenerii mei de dialog de pe Facebook din perioada asta, dintre cei cu care m-am contrat adică. Am descoperit multe persoane cu care nu sunt deloc pe aceeași lungime de undă și mereu mi-a fost mai ușor să văd ce le lipsește lor, decât ce-mi lipsește mie. Ca să descopăr că avem în esență aceleași lipsuri. Mă bucur că am avut oportunitatea de a mă vedea și așa.

Dacă aveți ocazia să vizitați tabere de refugiați sau locuri în care stau (sau prin care trec) grupuri de refugiați, faceți-o. Vorbiți direct cu câțiva oameni, să vedeți cât de diferite le pot fi poveștile. E o ocazie bună să vă conștientizați cât mai multe stereotipuri și prejudecăți, astfel încât să vă începeți propozițiile cu „Unii/Unele” în loc de „Toți/Toate”. N-o faceți din noblețe sau pentru a-i ajuta pe alții – faceți-o pentru voi, pentru creșterea voastră personală, pentru a deveni mai curajoși, mai sensibili, mai autentici, mai empatici și în cele din urmă mai umani. Cred că asta e cheia sustenabilă a schimbării de care avem nevoie ca specie.

, , , , ,



Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *